Primește-ți elogiul întru neființă
În plutirea suavă, joaca lor mută le strigă simțurilor „Trezirea!”, cerîndu-le adorare, instigînd la visarea în trezie, șoptind, fără grai, aducerile-aminte ce nu-ntotdeauna-s lipsite de stridență-n glas, cum nici benigne pentru un suflet trist nu sunt mereu. Tot astfel, vocea ta stinsă, vocea ta de veci, din însăși tăcerea neființei își află cristale reci de glas și mă-ngheață cînd îmi strigă blînd, dar dureros: „ fă-i cunoscut numele meu aducerii-aminte!”
Dansul, grația, prin care ei, copii ai iernii, s-au eliberat de greutatea așteptării, valsînd cuminți în libertate, și-au primit tributul nevoii de frumusețe ce ne-a fost împlinită de îcununarea cu flori de iarnă.
Dar Tu..oare Tu ți-ai primit tributul ființării noastre însăși? Al gusturilor toate cîte viața ta a luat în lupte de tot felul? Al libertății ce ți-a fost ciuntită pe alocuri, cînd ai renunțat la tine pentru noi? Primit-ai tributul nevoii noastre de iubire, nevoii de părinte, regăsite necondiționat în mîna așezată pe capetele noastre, în genunchiul ce ne-a legănat neostenit, în sudoarea frunții tale ce nu s-a uscat nicicînd?
La fel cum toate au gust în luna al cărei nume îl porți, nume de împărat, nume de cezar, tot astfel viața ta l-a zămislit pe-al nostru – gust al dragostei. Cu el pe buzele-mi arse şi mute, întind mîinile şi-ţi strig: Primeşte-ţi elogiul întru nefiinţă!
“Dansul, grația, prin care ei, copii ai iernii, s-au eliberat de greutatea așteptării, valsînd cuminți în libertate, și-au primit tributul nevoii de frumusețe ce ne-a fost împlinită de încununarea cu flori de iarnă.”
“Dar Tu..oare Tu ți-ai primit tributul ființării noastre însăși? Al gusturilor toate cîte viața ta a luat în lupte de tot felul? Al libertății ce ți-a fost ciuntită pe alocuri, cînd ai renunțat la tine pentru noi?”
Ti-am citate pasajele astea doua pentru că pe acestea le simt cu fiecare fibra. Mai ales primul, e ca o poezie.
in ambele cazuri, vanitatea imi cere sa fiu multumita..