Melancolia
Intră în casă, trîntește geanta și-și dă drumul pe pat, cu fața-n jos.
- Ce bine c-ai venit! Ți-am pregătit o surpriză!
Nu răspunde. Ridică plictisită capul și privește mai mult în gol.
- Uite, ți-am atîrnat tabloul căruia nu-i găseai locul. Nu-i așa că arată bine?
- Puteai sta în loc! E prea sus, 2-3 cm înclinat spre stînga, golaș, pe un perete prea mare. Arată ca naiba!
Liniștit din fire și înțelegător, păstrează un ton împăciuitor, nepierzîndu-și buna dispoziție:
- Cum ți-a mers azi cu prezentarea? Ai primit acordul?
- Da. Totul a fost în regulă.
- O, ce bine! Felicitări! M-am gîndit toată ziua la tine! Păi, și nu te bucuri? Ce e cu indispoziția ta?
- Mă bucur. E bine..făcu o pauză lungă, oftă adînc.. Niciun coleg nu m-a felicitat și a-nceput și ploaia cînd să vin spre casă. Sunt deprimată și nervoasă.
Zîmbi. Știa cît poate fi de negativistă și cît de repede își acoperă capul cu norul negru, de care rar se desparte. O sărută pe frunte și dispare în bucătărie. Ea nu se sinchisi de altceva. Adormi îmbrăcată, cu fața turtită de cearșaf, arătînd extrem de amuzant.
După o oră bună, un sărut cald pe obraz o trezi ușor. Încăperea mirosea frumos; lumina era caldă și plăcută.
- Ți-am pregătit masa ca să te mai bine-dispun. Am pus și lumînări. Vino!
Îi luă mîna și-o ridică ușor din pat. Părul ciufulit și ochii de copil somnoros, boticul pe care-l făcea mereu cînd era trezită și urmele de cearșaf imprimate pe obraz îi scoaseră un surîs plin de încîntare. Îmbufnată, se uită spre el:
- Ce rîzi acum? Ce-ai văzut? Sunt urîtă rău?, și o tuli în baie, la oglindă, înainte s-o poată opri.
Se întoarse pieptănată și cu fața împrospătată de apa rece, dar la fel de supărată:
- Bine că rîzi de mine! De parcă tu ești mai frumos cînd te trezești! Ce mîncare ai făcut aici? Offff, nu-mi trebuie la ora asta un asemenea meniu! Te-ai chinuit degeaba! M-ai și trezit!
Cu toate că se necăji din cauza micilor răutăți și a seriozității cu care trata totul cînd era în zilele proaste, îi spuse cu afecțiune și căldură:
- Ești frumoasă și am zîmbit pt că te iubesc cu atît mai mult cînd ești așa! Dacă nu-ți place, îți pregătesc ce vrei tu sau merg să-ți aduc ceva din oraș. Spune-mi ce ai vrea să mănînci?
- Ai zîmbit pe naiba de-aia! Ai rîs de mine și știu că nu mă iubești! Nimeni nu mă iubește! Nu vreau nimic din oraș. Lasă-mă și tu în pace!
Ieși bosumflată din bucătărie și trînti ușa camerei de oaspeți, unde se refugia cînd nu suporta prezența nimănui. Se dezbrăcă în grabă, aruncînd hainele mototolite în toate părțile, asemeni unui copil răsfățat și supărat pe jucării. Își puse o lenjerie ușoară, pentru noapte; o lăsă, cu mîinile ridicate, să-i alunece pe trupul fin, căci orice atingere, cît de mică, o resimțea ca pe o durere a cărnii. De aceea, în asemenea momente, mereu alegea mătasea. Îmblînzită, parcă, de mîngîierea ei, se culcă pe-o parte cu mișcări lente și își afundă capul sub pătura de pluș moale. Singură, într-un pat prea rece și prea gol, luminat doar de strălucirea albastră a lunii, oftă adînc, însă ușurarea nu veni. Adormi pierdută în deliciile complicate ale nopții – preludiul somnului…
A doua zi, soarele îi încălzea fața într-un mod plăcut. Un miros fin de cafea se strecura în camera scăldată de razele dimineții. Se întinse haotic, ca o pisică ce se alintă stînd pe spate; lovi așternutul cu picioarele, dezvelindu-le și încurcîndu-și cearșaful printre ele; mîrîi răsfățată, își șterse, cu dosul palmei, buzele mereu roșii, precum cireșele de mai și se ridică în șezut. Cînd își văzu părul ciufulit și ochii mici în oglinda toaletei de dinaintea patului, zîmbi, lăsînd să-i iasă zgomotul unui rest de rîs interior. Se ridică leneșă. Amețită, orbecăi pe drumul spre bucătărie. El stătea lîngă aragaz cu șorțul legat la mijloc, chinuindu-se cu mănușa de bucătărie să apuce ceva. O ceașcă de cafea aburea pe masă. Se așeză ușor și nu spuse nimic. Știa că fusese deplasată și nesuferită, însă era mult prea orgolioasă pentru a spune ceva; mereu el era cel care îi arăta bunăvoință și aplana conflictul ce sta în umbra tăcerii.
- Te-ai trezit, pisoiule! Ți-am făcut cafea; acum prepar micul dejun să mîncăm împreună înainte să pleci. Cum ai dormit?
- Ca o mîță! Cînd îți aduci tu amin…la dracu!!! M-am ars! De ce n-ai spus că-i așa fierbinte? Mi-am pătat și pijamaua preferată! Offf! Sări de pe scaun și încercă să șteargă cafeaua de pe mătasea rochiței de noapte, care îi stătea atît de bine..; scutură mîinile moi, într-un semn de neputință, apoi continuă furibundă:
- Cînd naiba îți aduci aminte să fii mîncat eu dimineața?
Stătea crispat și necăjit cu șervetul pe care îl apucase, atîrnîndu-i uitat între mîini..
- Dar..credeam că o să-ți facă plăcere. Scuză-mă, te rog, pentru cafea..
- Acum las-o baltă! M-am ars, m-am ars! S-a ridicat brusc, trîntind scaunul la loc și dispărînd în cealaltă încăpere. Neauzind vocea care s-o îmbuneze, s-o cheme înapoi, neauzind nicio tigaie trîntită, așa cum obișnuia ea să facă, o stare și mai nenorocită o cuprinse. Începu să plîngă nervos și să se agite, lovindu-și capul cu pumnul mic. Nu se suporta pe sine și devenea cu atît mai insuportabilă cu ceilalți, dar mai ales cu el… știa! Se simțea neputincioasă în fața acestei stări; toți mușchii trunchiului i se încordară într-un spasm nervos. Îți spălă fața cu apă rece și se întoarse în bucătărie.
- Iartă-mă! Nu știu ce-i cu mine.. mă port atît de urît cu tine..Tu nu greșești cu nimic..doar că..
- Doar că ai așteptări ireale de la ceilalți! Atît de convinsă ești că un lucru nu este bine făcut dacă nu-i făcut de tine, încît și dacă mor va trebui să mă întorc și să mai încerc o dată, căci, în ceea ce te privește, nimic nu-mi iese… Rîse cu poftă, spunînd acestea și-și continuă treaba de care se agăța doar pentru a nu fi nevoit să continue discuția, dar, mai ales, pentru a evita contactul vizual..
- Cum poți fi așa? Cum reușești să te stăpînești atît de mult cînd eu nu mă suport nici pe mine?
- Păi.. poate numai acolo trebuie să lucrezi..
Replica lui era neașteptată și îi luă toate cuvintele. Căzu pe gînduri, se pregăti de plecare în liniște, ieși pe nesimțite și toată ziua nu făcu decît să mediteze la asta..Poate numai acolo trebuie să lucrezi..Poate…
Zeci de întrebări îi mișunau prin minte. „Furnici afurisite!”, își spuse în gînd, agitată peste măsură.
Spre seară, trecînd pe lîngă o librărie, văzu în treacăt mai mult un cuvînt decît o copertă sau o carte anume. Se opri în fața vitrinei și analiză îndelung cuvîntul, cu privirea-n gol..„Personalitate”. Citi întregul titlu: „Personalitate Plus+ Cum să-i înțelegi pe ceilalți întelegîndu-te pe tine însuți”, de Florence Littauer. Îi răsunară din nou în minte cuvintele de dimineață..Îi reveni chipul lui cald, cu surîsul atîrnînsu-i în colțul gurii mult iubite; o întîmpina mereu calm, binevoitor…Dragostea pentru el o înfioră plăcut, ridicîndu-i puful întregului corp..
Intră. Cumpără cartea și plecă bine-dispusă spre casă.
Deschise ușa furtunos și păși rîzînd în apartament. Sări de gîtul celui pe care, de dimineață, îl lăsă fără să scoată un cuvînt; îl sărută strîngînd tare ochii apoi îl pupă zgomotos peste tot, pe frunte, pe ochi, pe obraji, pe vîrful nasului pe care, ștrengărește, i-l mușcă ușor.
- Unde-ai fost pînă acum, unde te-ai rătăcit, copilaș?
- În spatele unei expresii înghițite de tine în gol atîtea luni de zile..și în spatele meu..
- Îmi pare bine de cunoștință! Răbdare mă numesc!
- Melancolia! Încîntată!
Rîsul ei colorat și plin se-mprăștie în toate colțurile…
