Dulce amăreală…

Tu. Eu. Doar o cafea..

Rîdea larg cînd i-a ieșit înainte. Avea o lumină ce încălzea îndată împrejurul; făcea uitate gîndurile momentului anterior, aducea veselia momentului prezent și lăsa în negură pe cele ce urmau. Înfiriparea îndoielii era, totuși, inevitabilă, asemeni bănuielii că totul e iluzie și de astă dată. Cu glasul dres și o disimulare a calmului episcopal, încerca să blufeze nesiguranța a cărui miros i s-a impregnat adînc în fire, pe durata nopții goale, mult prea lungi:

– Azi ești bine..îmi pare..

– Sunt foarte bine!? Simți și tu.. Întotdeauna sunt bine cînd mă vezi!, și rîse, gîngurindu-se, cu limba prinsă între dinți, ieșind puțin de sub buzele trandafirii. Nu credea c-a înțeles, cel puțin nu se văzu.

– Totuși, ieri ai dispărut brusc și n-ai mai venit..Te-am așteptat..

– M-ai așteptat și am venit, nu mă vezi!, și-i trase cu ochiul, într-o grimasă ce-i schimonosea haios colțul gurii. Mereu vin cînd mă aștepți! Cît despre ieri..ieri a fost altceva..

– Este altceva mereu..și tot nu știi să-mi faci conturul unui „altceva” de-ăsta, măcar o dată..!

– Ce-ai mai făcut cu vechea poveste? Ai găsit soluții?

Veselia nu i se șterse de pe figură cînd își exprimă interesul față de niște chestiuni la care dădea impresia că se gîndise tot timpul, cînd, în fapt , nu era deloc așa. Avea talentul de a-i amorți vigilența, cu toate că schimbase subiectul atît de brusc. O făcuse atît de natural! Mereu o făcea astfel! Cum reușea?

– Da.. am vorbit. Nu este prea bine. Totul este dat peste cap! Momentan pare că nimic nu va întoarce situația. Așteptam ajutor de la tine. Mă gîndeam la variante înainte să apari. Vreau să-ți cunosc părerea. Mă gîndeam c-ar fi bine să […]

Asculta cu interes ce avea să-i spună și încerca să adopte o mină înțelegătoare, profundă, caldă. Apropierea îi făcea bine, știa.. Cînd începea, îi era ușor să asculte, în plus, trebuia să știe! Trebuia, dar nu vroia. Însă, pe măsură ce discuția lua amploare, vocea îi urla în cap: „cealaltă, cealaltă!” Și-ar fi dorit să audă.. Ce? Nu știa prea bine ce-ar putea auzi, dar își dorea! Se întuneca simțitor și se cufunda în propriile gînduri; cuvintele rostite de la celălalt capăt erau tot mai vagi…

Inconștient era totul și temerile puneau stăpînire pe starea-i labilă; scenarii sumbre se derulau cadru cu cadru în mintea-i obosită de atîtea soluții căutate și negăsite.. pentru că soluția mereu era aceeași: răbdare!

Inflexiunile vocii care-i vorbea, un cuvînt rostit mai apăsat sau a cărui proprietate îi trezea interesul, reușeau să-i readucă simțul ascultării conștiente, dar se pierdea în secundele următoare, cînd el revenea la tonul mereu egal și povestea curgea iar pe firul bine-cunoscut, mereu același.  Fața-i expresivă desena toate aceste inconsecvențe  și nu dură mult pînă de la celălalt capăt se auzi șters și îndepărtat:

– Unde te-ai pierdut?

– Poftim?

– Unde ești acum căci aici sigur nu te găsesc..?!

– Nicăieri! Te ascultam!

– Nu, nu! Erai departe! Unde erai?

– Dar cînd m-am pierdut? M-am pierdut? Nu! Te ascultam!

Zîmbea altfel.. Gîndea. Se pierdu iarăși. Dintr-o dată se ridică și cu ochii întunecați, sclipitori, ieși, ca și cum încăperea fusese mereu goală..

Încetini pt o clipă, se opri brusc, se întoarse și cu toate că nu-i ceruse explicații, vorbi sacadat și rece:

– Vreau să fiu eu.. Nu m-am supărat! De fapt.. ce prostie! Pt ce să mă fii supărat?! Vreau să rămîn singură..

Devenise un obicei în ultimele zile și nu înțelegea deloc esența acestei ființe ciudate. Părea un resort tras din ambele capete, simultan, cu forțe inegale și mereu oscilante, scăpărînd, cînd într-o direcție, cînd în cealaltă. Simțea cum gîndurile ei sunt dușmanul care-l făcea să fie un orator ce mereu rămînea fără public, pînă la capătul discursului, un public  dintr-o zonă necunoscută și ermetică. Sau poate nu știa cum să-l privească, nu avea atitudinea potrivită, prin care să-i arate cît de mult conta prezența sa..O, cît de mult conta! Oare-i sugera egoism și superioritate? Dar i-a dezvăluit nevoia de ascultare și consiliere pe care-o avea. Atunci?

Acum rîde, acum se-ntunecă, e aici și dispare în secunda următoare.

– Tare obositoare e existența în acest fel! Parcă-i o furtună pe mare și nu-i chip s-o stăvilești.

A doua zi o regăsi în aceeași manifestare ștrengărească; un zîmbet încîntat lăsă o mică urmă pe figura sa. O urmărea cum sărea, două cîte două, treptele scării masive, ținîndu-se de balustrada groasă, pe care-o folosea cînd-cum drept topogan, revenind rapid la salturile cu aterizări apăsate.. Ultimele 3 trepte le sări deodată, plesnindu-și tălpile de podest  și cu ochii zîmbitori, apăru ca de nicăieri.. De fapt.. unde fusese?

Fetița dinaintea lui îi înlănțui trupul, care încă nu reacționa în niciun fel la spectacolul ce i se oferea. Cu brațele mici, de copil, se agăță de tocul unei uși joase, imaginare și cu trupul mult lăsat pe spate, înclinînd și capul, trecu de partea cealaltă.

Pare-se că imaginea îi păru hilară și rîse cu zgomot. Era modul său specific de a face pace cu el și de a restabili calmul. Într-adevăr reușea. Nu-i putea rezista niciodată! Avea o căldură și-o gingășie în astfel de manifestări încît ar fi înmuiat orice inimă, oricît de rece. Unde să mai pună sinceritatea de pe fața inocentă și felul copilăros de a se maimuțări, care mereu îi smulgeau un zîmbet. Îi aducea liniște, dar de ce mereu totul era de moment? De ce nu reușea să-și înrădăcineze adînc în suflet sentimentul ăsta și multe altele, pe care le resimțea la fel de scurte? Ar merita! Sau.. ar merita? Acalmia și buna-dispoziție erau avantaje pe care i le oferea în mod indiscutabil. Rîdeau mereu cînd erau împreună..

Însă el nu știa cum pentru ea, momentan, reușise să-i fie, în mod cert, cea mai apropiată, în singurătatea aceea apăsătoare.

Totuși..în prezent nu mai era loc de sentimente pe care acest copil le aștepta.. Deja își simțea sufletul înghesuit..sau doar  trupul..

Nu mai era loc de copilul jucăuș ce-i zîmbea acum cu ochii adumbriți de gene lungi, clipind des. Ca și cum dulceața lor n-a avut efect asupră-i, spuse cu voce gravă:

– Ce ai avut aseară?

– Nimic..m-am întristat. Nu mă întreba de ce!

– Dacă nu te întreb, cum să știu ce e? Cum să evit repetarea unei situații, care deja mă tulbură?

– Așa cum tu nu știi ce e, nu știu nici eu! Dac-ai știi, aș știi și eu și..invers! Făcu o pauză, ca și cum căuta o noimă în propriile spuse, găsind ca rezultat doar atît:

– Pare destul de logic!,  și se alintă într-un surîs încurcat de propria nereușită.

Afirmațiile acestea alambicate, din care nu pricepea o iotă, aveau un tîlc, știa că au, dar care?

– Nu te înțeleg deloc! Știi ce am impresia? Știi? Am impresia că tu trăiești într-o lume a ta și tot mai des te rătăcești acolo, ca aseară. Acolo nimeni nu poate ajunge la tine..Eu nu pot..

– Poate ți se va părea incredibil dar..nici măcar eu nu pot!

– Este într-adevăr incredibil.. Mai apoi tresări la propriile constatări, care, deși îi sunau ca o revelație, menită să-i răspundă la întrebări, îi erau, totuși, atît de familiare, ca și cum cîndva, cineva, i-a spus aceleași cuvinte..Nu-și putea aminti contextul, dar simțea că i se mai spusese asta. Chiar și așa, simțea totul ca pe o revelație. Cum de nu s-a gîndit pînă acum? Era atît de simplă ideea, atît de comună, un stereotip de-a dreptul, dacă era să cadă în exagerare. Totuși..nu se gîndise..ciudat! Deci asta era explicația că deseori o simte cum oscilează între două punți, care se mișcă mereu și sare, cînd pe una, cînd pe cealaltă. De aceea totul în ființa ei apărea împrăștiat în diverse direcții, încît el nu mai deslușea nimic concret!

Răspunsul la asemenea constatări, cu un așa substrat, veni ca un curcubeu într-o zi fără ploaie..

– Pot să gust din cafeaua ta?, și așteptînd răspunsul, întinse mîinile spre ceașca fierbinte din fața ei.

Ascunzîndu-și tulburarea generată de salt, fata porni un joc despre care nu știa unde avea să ducă, a cărui finalitate nu-i spunea încă nimic. Deși el nu avea o ceașcă în față și nici nu obișnuia să bea cafea, acesta fiind și motivul mirării ei cînd i-a cerut s-o guste, îl întrebă la rîndu-i:

– Dar a ta ce are?, însă, fără să aștepte răspunsul, a luat propria cafea, cu amîndouă mîinile, dintre mîinile lui, băgîndu-și nasul pînă la rădăcina ochilor în ceașca mare.

Rîzînd de minunea de copil ce-și ascundea acum fața într-o cană de cafea, încercînd să-l ațîțe, neoferindu-i-o, decise că ar fi amuzant să-i facă jocul:

– Eiii, uite că are! A ta e mai bună! Mereu e mai bună..

– E mai bună pentru că eu sunt dulce..dulcețea din ea e totul..a ta e amară..foarte amară. E așa pentru că vrei tu!

– Mai amară..De ce mai amară?

– Să-ți arăt că e amară?, și-i sări în brațe, apăsîndu-i buzele cu gura fierbinte, umezită și parfumată de cafea. Se depărtă puțin, îl privi fix cu ochii ei de pisică neîmblînzită, plini de pasiune; aveau o adîncime incredibilă și îi erau atît de sclipitori încît păreau două măsline scăldate în ulei.. acei doi ochi pe care îi iubea. Începu să-l sărute cum numai ea știe, gustîndu-i buzele pline ca și cum mînca dintr-un sfert de portocală sau gref; își plimbă vărful limbii pe conturul fiecăreia în parte, din cînd în cînd apucîndu-le ușor cu dinții, doar pentru a și le oferi propriei guri. Savura acest deliciu cu capul lăsat pe spate, susținut de mîinile ei mici și reci, cu degetele răsfirate blînd prin părul negru și des ***

*

Așternerea în scris a unor senzații de moment, sentimente, mirosuri sau gusturi, este cel mai prețios cadou pe care i-l poți oferi memoriei tale.. Dacă, însă, din diverse motive acest proces este întrerupt sau lași baltă totul pentru a trăi efectiv acele senzații, cu gîndul stupid că mereu, mereu îți vei aminti ce voiai să scrii, unde ai rămas, ce trebuie adăugat, nu-i oferi decît un mare gol, acoperit de ceață și de dorința de a fi scris totul atunci cînd totul, absolut totul era atît de firesc și de cald…

« E totul perfect..

Pecetea ta în petece.. »