„Sinestezia sufletului”
În vise mereu avem parte de trăiri succesive care, dat fiind faptul că sunt experimentate în visul de acum, pot fi puse în prezent, însă, avînd în vedere că sunt doar proiecții onirice, ele trebuie considerate atemporale.
Nu sunt viitoare, căci niciodată – sau aproape niciodată (nu știu care e raportul vis-realitate pentru ceilalți. știu care e al meu) – visele nu se transpun în realitate exact la fel.. De cele mai multe ori visăm cum am dori să fie, cum ne temem că va fi – și temerile ne sunt înlăturate – sau cum bănuim că vor decurge lucrurile, date fiind anume experiențe reale, anterioare viselor.
Uneori ne surprinde cronologia viselor prin faptul că ele se continuă în următoarea noapte sau în minutele furate ceasului deșteptător.. Alteori refuză să se continue, oricît ne-am dori asta, închizînd ochii strîns și încercînd să adormim cu gînduri menite să ne readucă o continuare..
Nu sunt nici trecute căci niciodată nu visăm exact ce s-a petrecut în cotidian. Mereu visăm niște colaje puse în decoruri spațio-temporale destul de greu de interpretat, pricît de profund am raționaliza curgerea faptelor.. Ba mai mult, rațiunea care ne este călăuză în viața reală pare a nu avea nicio treabă cu iraționalitatea cu care aceste vise pot fi „disecate”..
Ele mereu par că au o rațiune a lor, alta decît cea pe care mintea noastră o folosește empiric. Cunoștințele pe care le avem atunci cînd visăm par a fi cele a priori. Poate sunt substratul trăirilor din cotidian pe care niciodată nu-l simțim rațional așa cum este simțit irațional de partea aia a creierului care se ocupă de vise..
Destul de ambiguu pînă aici.. Dar are sens. Visele pot fi considerate cunoștințe a priori pentru că niciodată ele nu au miros (care este o cunoștință a posteriori), nu au gust (decît dacă, cumva, am uitat să ne spălăm pe dinți și ne-a rămas în gură ceva care în vis ne dă gustul căpșunei, de exemplu.. 
, care la urma urmei tot o cunoștință empirică este)..
Visele nu au sinestezia lor proprie.. Totul este indus din realitate, din ceea ce ne înconjoară în momentul în care dormim..
Visăm că ne urmărește un monstru care face urît de tot – cînd ne trezim, ne dăm seama că tatăl nostru sforăie îngrozitor în camera de alături; visăm că cineva ne împlîntă o suliță-n coaste – ne trezim și rinichii parcă ne sunt perforați, atît de tare ne dor; visăm că facem pipi pe noi și ne doare vezica – ne trezim just in time să o tăiem la baie (pînă pe la 7 ani eu mergeam la baie tot în vis și apoi visam că mi-am vărsat cana de ceai pe pantaloni.. ) etc.
Prin urmare tot ce știm, simțim în vis e datorat realității, prin urmare aceste evenimente sunt trăite în prezent, conștient, prin faptul că ne trezim și deja sunt experiențe ieșite de sub incidența viselor..
Multă filozofie, dar de fapt eu altundeva voiam să ajung.. Voiam să povestesc despre cum sinestezia sufletului ne poate transpune în trecut, în timpul prezent.. Adică:
Visez perioada liceului și doar prin faptul că mă gîndesc haotic la liceu, nu-mi vine în minte nicio imagine concretă.. Dar merg la alimentară și găsesc, spre surprinderea mea, înghețată Lazăr, care e „home made” în Alba-Iulia. Îmi cumpăr, pentru că e cea mai bună înghețată mîncată vreodată.. cel puțin pentru mine, așa e.. Ajung acasă, îmi pun într-o cană (căci mi-am luat o caserolă 
) și o savurez ca pe nimic altceva.. în secunda imediat următoare, cînd papilele gustative au fost excitate de primele valuri mici de înghețată topită ce-mi alunecă pe limbă, gîndul îmi este purtat în urmă cu 4-5 ani, într-o zi de mai, într-o după-amiază călduroasă ori una cu ploaie caldă, cînd, ieșiți din ateliere, cu foi și planșe, acuarele și B-uri de diverse numere, cărbuni și liniare, trecem pe la terasa Lazăr, ascunsă după gard viu, acoperită de viță de vie și pe ici-colo de Lacrima Maicii Domnului, cu mese masive și lungi, bănci de lemn cu spătar, protejate de umbrele imense, ale căror prelate colorate poartă inscripția URSUS, ICE TEA, Bergembier etc. Băieții beau bere, noi, fetele cumpărăm înghețată, căci aici e la ea acasă, aici găsim de toate dimensiunile și sortimentele, în cupe de sticlă, cornete, pahare de plastic ori caserole de toate mărimile. În funcție de suma rămasă în buzunar după cîteva pauze mici și una mare, după sute de plăcinte cu varză aduse pe holuri ori în curte, după numărul orelor petrecute la școală, pachetul de acasă, existent sau nu în geantă, în ziua respectivă ori timpul rămas pînă la următorul tren de navetă, cumpărăm înghețată Lazăr. Deja am simțit mirosul aleilor de pe lîngă Porțile Cetății Albei-Iulia, am scrutat chipurile colegilor cu care, în general, mergeam după școală pe terasă, am gustat savoarea discuțiilor lejere purtate cu ei, îmbogățită de cea a înghețatei mîncate cu poftă de noi toate și am simțit mirosul ploii de mai, picurînd din castani bătrîni pe aleile ce-mi purtau altădat’ pașii obosiți spre gară…
Vi s-a făcut dor de înghețată sau de liceu?
