„Sinestezia sufletului”

În vise mereu avem parte de trăiri succesive care, dat fiind faptul că sunt experimentate în visul de acum, pot fi puse în prezent, însă, avînd în vedere că sunt doar proiecții onirice, ele trebuie considerate atemporale.

Nu sunt viitoare, căci niciodată – sau aproape niciodată (nu știu care e raportul vis-realitate pentru ceilalți. știu care e al meu) – visele nu se transpun în realitate exact la fel.. De cele mai multe ori visăm cum am dori să fie, cum ne temem că va fi – și temerile ne sunt înlăturate – sau cum bănuim că vor decurge lucrurile, date fiind anume experiențe reale, anterioare viselor.

Uneori ne surprinde cronologia viselor prin faptul că ele se continuă în următoarea noapte sau în minutele furate ceasului deșteptător.. Alteori refuză să se continue, oricît ne-am dori asta, închizînd ochii strîns și încercînd să adormim cu gînduri menite să ne readucă o continuare..

Nu sunt nici trecute căci niciodată nu visăm exact ce s-a petrecut în cotidian. Mereu visăm niște colaje puse în decoruri spațio-temporale destul de greu de interpretat, pricît de profund am raționaliza curgerea faptelor.. Ba mai mult, rațiunea care ne este călăuză în viața reală pare a nu avea nicio treabă cu iraționalitatea cu care aceste vise pot fi „disecate”..

Ele mereu par că au o rațiune a lor, alta decît cea pe care mintea noastră o folosește empiric. Cunoștințele pe care le avem atunci cînd visăm par a fi cele a priori. Poate sunt substratul trăirilor din cotidian pe care niciodată nu-l simțim rațional așa cum este simțit irațional de partea aia a creierului care se ocupă de vise..

Destul de ambiguu pînă aici.. Dar are sens. Visele pot fi considerate cunoștințe a priori pentru că niciodată ele nu au miros (care este o cunoștință a posteriori), nu au gust (decît dacă, cumva, am uitat să ne spălăm pe dinți și ne-a rămas în gură ceva care în vis ne dă gustul căpșunei, de exemplu.. 😛 , care la urma urmei tot o cunoștință empirică este)..

Visele nu au sinestezia lor proprie.. Totul este indus din realitate, din ceea ce ne înconjoară în momentul în care dormim..

Visăm că ne urmărește un monstru care face urît de tot – cînd ne trezim, ne dăm seama că tatăl nostru sforăie îngrozitor în camera de alături; visăm că cineva ne împlîntă o suliță-n coaste – ne trezim și rinichii parcă ne sunt perforați, atît de tare ne dor; visăm că facem pipi pe noi și ne doare vezica – ne trezim just in time să o tăiem la baie (pînă pe la 7 ani eu mergeam la baie tot în vis și apoi visam că mi-am vărsat cana de ceai pe pantaloni.. 😛 ) etc.

Prin urmare tot ce știm, simțim în vis e datorat realității, prin urmare aceste evenimente sunt trăite în prezent, conștient, prin faptul că ne trezim și deja sunt experiențe ieșite de sub incidența viselor..

Multă filozofie, dar de fapt eu altundeva voiam să ajung.. Voiam să povestesc despre cum sinestezia sufletului ne poate transpune în trecut, în timpul prezent.. Adică:

Visez perioada liceului și doar prin faptul că mă gîndesc haotic la liceu, nu-mi vine în minte nicio imagine concretă.. Dar merg la alimentară și găsesc, spre surprinderea mea, înghețată Lazăr, care e „home made” în Alba-Iulia. Îmi cumpăr, pentru că e cea mai bună înghețată mîncată vreodată.. cel puțin pentru mine, așa e.. Ajung acasă, îmi pun într-o cană (căci mi-am luat o caserolă 🙂 ) și o savurez ca pe nimic altceva.. în secunda imediat următoare, cînd papilele gustative au fost excitate de primele valuri mici de înghețată topită ce-mi alunecă pe limbă, gîndul îmi este purtat în urmă cu 4-5 ani, într-o zi de mai, într-o după-amiază călduroasă ori una cu ploaie caldă, cînd, ieșiți din ateliere, cu foi și planșe, acuarele și B-uri de diverse numere, cărbuni și liniare, trecem pe la terasa Lazăr, ascunsă după gard viu, acoperită de viță de vie și pe ici-colo de Lacrima Maicii Domnului, cu mese masive și lungi, bănci de lemn cu spătar, protejate de umbrele imense, ale căror prelate colorate poartă inscripția URSUS, ICE TEA, Bergembier etc. Băieții beau bere, noi, fetele cumpărăm înghețată, căci aici e la ea acasă, aici găsim de toate dimensiunile și sortimentele, în cupe de sticlă, cornete, pahare de plastic ori caserole de toate mărimile. În funcție de suma rămasă în buzunar după cîteva pauze mici și una mare, după sute de plăcinte cu varză aduse pe holuri ori în curte, după  numărul orelor petrecute la școală, pachetul de acasă, existent sau nu în geantă, în ziua respectivă ori timpul rămas pînă la următorul tren de navetă, cumpărăm înghețată Lazăr. Deja am simțit mirosul aleilor de pe lîngă Porțile Cetății Albei-Iulia, am scrutat chipurile colegilor cu care, în general, mergeam după școală pe terasă, am gustat savoarea discuțiilor lejere purtate cu ei, îmbogățită de cea a înghețatei mîncate cu poftă de noi toate și am simțit mirosul ploii de mai, picurînd din castani bătrîni pe aleile ce-mi purtau altădat’ pașii obosiți spre gară…

Vi s-a făcut dor de înghețată sau de liceu? 🙂

 

Anunțuri

Pecetea ta în petece..

Vechi cicatrici ascunzi sub leucoplast ieftin.
Dorești,poate,să te protejezi de suferințe mai mari decît cele cărora deja le știi limba.
Speri să creadă că,încercînd să-ți iei felia dintr-o pîine prea mare,sprijinită în piept,ai spintecat bluza,odată cu ce ascunzi acum sub calpe oblojeli.
Nu ține!Pui altul,la fel de ieftin.De ce le sufoci mereu?
Aruncă măcar o privire sub el!Ce forme au?De ce natură?Știi cauza reală pentru care adesea te găsești singur,petecind?De ce strîngi ochii?
Lacrimile curg.Nu va ține..

Vă întrebați ce e cu crochiul acesta atît de mic? Ei bine, particip la Concursul de Proză Arhiscurtă, Ediția a II-a, organizat de Mircea Popescu, pe Trilema.

Dacă tot mă ciufulesc prietenii că am probleme cu scrisul – adică nu știu scrie posturi scurte – mi-am spus că pot încerca ceva de genul ăsta. Și ce te poate constrînge mai tare decît o competiție și un nr. fix de caractere?! Recunosc că mi-a fost greu să fac un textuleț așa scurt, care să aibă și o logică încastrată în el, pe care apoi să-l mutilez tot mai tare, pînă mi-a dat fix-ul de 509. 🙂

Poate știu să scriu și textulețe scurtissime, însă stilul prolix a fost dintotdeauna deliciul meu.. și va rămîne. 🙂

Cît despre M.Popescu, dilema mea s-a făcut acum Trilemă, căci am aflat cine este domnul care mi-a publicat un post pe fain@polimedia.us – chestie care m-a gîdilit foarte plăcut la inimioara mea de fetiță vanitoasă, cu toate că scurta descriere pe care Mircea Popescu a făcut-o postului este: „greu la deal și cu socializarea asta” 🙂

Nu, nu e greu, cu atît mai puțin la mine! Doar că așa îmi place mie să sap în cotloanele obscure ale ființei de dincolo de aparențele pe care aceasta le creează în manifestările de zi cu zi. Delicii complicate, cum ador să le numesc! 🙂

Dulce amăreală…

Tu. Eu. Doar o cafea..

Rîdea larg cînd i-a ieșit înainte. Avea o lumină ce încălzea îndată împrejurul; făcea uitate gîndurile momentului anterior, aducea veselia momentului prezent și lăsa în negură pe cele ce urmau. Înfiriparea îndoielii era, totuși, inevitabilă, asemeni bănuielii că totul e iluzie și de astă dată. Cu glasul dres și o disimulare a calmului episcopal, încerca să blufeze nesiguranța a cărui miros i s-a impregnat adînc în fire, pe durata nopții goale, mult prea lungi:

– Azi ești bine..îmi pare..

– Sunt foarte bine!? Simți și tu.. Întotdeauna sunt bine cînd mă vezi!, și rîse, gîngurindu-se, cu limba prinsă între dinți, ieșind puțin de sub buzele trandafirii. Nu credea c-a înțeles, cel puțin nu se văzu.

– Totuși, ieri ai dispărut brusc și n-ai mai venit..Te-am așteptat..

– M-ai așteptat și am venit, nu mă vezi!, și-i trase cu ochiul, într-o grimasă ce-i schimonosea haios colțul gurii. Mereu vin cînd mă aștepți! Cît despre ieri..ieri a fost altceva..

– Este altceva mereu..și tot nu știi să-mi faci conturul unui „altceva” de-ăsta, măcar o dată..!

– Ce-ai mai făcut cu vechea poveste? Ai găsit soluții?

Veselia nu i se șterse de pe figură cînd își exprimă interesul față de niște chestiuni la care dădea impresia că se gîndise tot timpul, cînd, în fapt , nu era deloc așa. Avea talentul de a-i amorți vigilența, cu toate că schimbase subiectul atît de brusc. O făcuse atît de natural! Mereu o făcea astfel! Cum reușea?

– Da.. am vorbit. Nu este prea bine. Totul este dat peste cap! Momentan pare că nimic nu va întoarce situația. Așteptam ajutor de la tine. Mă gîndeam la variante înainte să apari. Vreau să-ți cunosc părerea. Mă gîndeam c-ar fi bine să […]

Asculta cu interes ce avea să-i spună și încerca să adopte o mină înțelegătoare, profundă, caldă. Apropierea îi făcea bine, știa.. Cînd începea, îi era ușor să asculte, în plus, trebuia să știe! Trebuia, dar nu vroia. Însă, pe măsură ce discuția lua amploare, vocea îi urla în cap: „cealaltă, cealaltă!” Și-ar fi dorit să audă.. Ce? Nu știa prea bine ce-ar putea auzi, dar își dorea! Se întuneca simțitor și se cufunda în propriile gînduri; cuvintele rostite de la celălalt capăt erau tot mai vagi…

Inconștient era totul și temerile puneau stăpînire pe starea-i labilă; scenarii sumbre se derulau cadru cu cadru în mintea-i obosită de atîtea soluții căutate și negăsite.. pentru că soluția mereu era aceeași: răbdare!

Inflexiunile vocii care-i vorbea, un cuvînt rostit mai apăsat sau a cărui proprietate îi trezea interesul, reușeau să-i readucă simțul ascultării conștiente, dar se pierdea în secundele următoare, cînd el revenea la tonul mereu egal și povestea curgea iar pe firul bine-cunoscut, mereu același.  Fața-i expresivă desena toate aceste inconsecvențe  și nu dură mult pînă de la celălalt capăt se auzi șters și îndepărtat:

– Unde te-ai pierdut?

– Poftim?

– Unde ești acum căci aici sigur nu te găsesc..?!

– Nicăieri! Te ascultam!

– Nu, nu! Erai departe! Unde erai?

– Dar cînd m-am pierdut? M-am pierdut? Nu! Te ascultam!

Zîmbea altfel.. Gîndea. Se pierdu iarăși. Dintr-o dată se ridică și cu ochii întunecați, sclipitori, ieși, ca și cum încăperea fusese mereu goală..

Încetini pt o clipă, se opri brusc, se întoarse și cu toate că nu-i ceruse explicații, vorbi sacadat și rece:

– Vreau să fiu eu.. Nu m-am supărat! De fapt.. ce prostie! Pt ce să mă fii supărat?! Vreau să rămîn singură..

Devenise un obicei în ultimele zile și nu înțelegea deloc esența acestei ființe ciudate. Părea un resort tras din ambele capete, simultan, cu forțe inegale și mereu oscilante, scăpărînd, cînd într-o direcție, cînd în cealaltă. Simțea cum gîndurile ei sunt dușmanul care-l făcea să fie un orator ce mereu rămînea fără public, pînă la capătul discursului, un public  dintr-o zonă necunoscută și ermetică. Sau poate nu știa cum să-l privească, nu avea atitudinea potrivită, prin care să-i arate cît de mult conta prezența sa..O, cît de mult conta! Oare-i sugera egoism și superioritate? Dar i-a dezvăluit nevoia de ascultare și consiliere pe care-o avea. Atunci?

Acum rîde, acum se-ntunecă, e aici și dispare în secunda următoare.

– Tare obositoare e existența în acest fel! Parcă-i o furtună pe mare și nu-i chip s-o stăvilești.

A doua zi o regăsi în aceeași manifestare ștrengărească; un zîmbet încîntat lăsă o mică urmă pe figura sa. O urmărea cum sărea, două cîte două, treptele scării masive, ținîndu-se de balustrada groasă, pe care-o folosea cînd-cum drept topogan, revenind rapid la salturile cu aterizări apăsate.. Ultimele 3 trepte le sări deodată, plesnindu-și tălpile de podest  și cu ochii zîmbitori, apăru ca de nicăieri.. De fapt.. unde fusese?

Fetița dinaintea lui îi înlănțui trupul, care încă nu reacționa în niciun fel la spectacolul ce i se oferea. Cu brațele mici, de copil, se agăță de tocul unei uși joase, imaginare și cu trupul mult lăsat pe spate, înclinînd și capul, trecu de partea cealaltă.

Pare-se că imaginea îi păru hilară și rîse cu zgomot. Era modul său specific de a face pace cu el și de a restabili calmul. Într-adevăr reușea. Nu-i putea rezista niciodată! Avea o căldură și-o gingășie în astfel de manifestări încît ar fi înmuiat orice inimă, oricît de rece. Unde să mai pună sinceritatea de pe fața inocentă și felul copilăros de a se maimuțări, care mereu îi smulgeau un zîmbet. Îi aducea liniște, dar de ce mereu totul era de moment? De ce nu reușea să-și înrădăcineze adînc în suflet sentimentul ăsta și multe altele, pe care le resimțea la fel de scurte? Ar merita! Sau.. ar merita? Acalmia și buna-dispoziție erau avantaje pe care i le oferea în mod indiscutabil. Rîdeau mereu cînd erau împreună..

Însă el nu știa cum pentru ea, momentan, reușise să-i fie, în mod cert, cea mai apropiată, în singurătatea aceea apăsătoare.

Totuși..în prezent nu mai era loc de sentimente pe care acest copil le aștepta.. Deja își simțea sufletul înghesuit..sau doar  trupul..

Nu mai era loc de copilul jucăuș ce-i zîmbea acum cu ochii adumbriți de gene lungi, clipind des. Ca și cum dulceața lor n-a avut efect asupră-i, spuse cu voce gravă:

– Ce ai avut aseară?

– Nimic..m-am întristat. Nu mă întreba de ce!

– Dacă nu te întreb, cum să știu ce e? Cum să evit repetarea unei situații, care deja mă tulbură?

– Așa cum tu nu știi ce e, nu știu nici eu! Dac-ai știi, aș știi și eu și..invers! Făcu o pauză, ca și cum căuta o noimă în propriile spuse, găsind ca rezultat doar atît:

– Pare destul de logic!,  și se alintă într-un surîs încurcat de propria nereușită.

Afirmațiile acestea alambicate, din care nu pricepea o iotă, aveau un tîlc, știa că au, dar care?

– Nu te înțeleg deloc! Știi ce am impresia? Știi? Am impresia că tu trăiești într-o lume a ta și tot mai des te rătăcești acolo, ca aseară. Acolo nimeni nu poate ajunge la tine..Eu nu pot..

– Poate ți se va părea incredibil dar..nici măcar eu nu pot!

– Este într-adevăr incredibil.. Mai apoi tresări la propriile constatări, care, deși îi sunau ca o revelație, menită să-i răspundă la întrebări, îi erau, totuși, atît de familiare, ca și cum cîndva, cineva, i-a spus aceleași cuvinte..Nu-și putea aminti contextul, dar simțea că i se mai spusese asta. Chiar și așa, simțea totul ca pe o revelație. Cum de nu s-a gîndit pînă acum? Era atît de simplă ideea, atît de comună, un stereotip de-a dreptul, dacă era să cadă în exagerare. Totuși..nu se gîndise..ciudat! Deci asta era explicația că deseori o simte cum oscilează între două punți, care se mișcă mereu și sare, cînd pe una, cînd pe cealaltă. De aceea totul în ființa ei apărea împrăștiat în diverse direcții, încît el nu mai deslușea nimic concret!

Răspunsul la asemenea constatări, cu un așa substrat, veni ca un curcubeu într-o zi fără ploaie..

– Pot să gust din cafeaua ta?, și așteptînd răspunsul, întinse mîinile spre ceașca fierbinte din fața ei.

Ascunzîndu-și tulburarea generată de salt, fata porni un joc despre care nu știa unde avea să ducă, a cărui finalitate nu-i spunea încă nimic. Deși el nu avea o ceașcă în față și nici nu obișnuia să bea cafea, acesta fiind și motivul mirării ei cînd i-a cerut s-o guste, îl întrebă la rîndu-i:

– Dar a ta ce are?, însă, fără să aștepte răspunsul, a luat propria cafea, cu amîndouă mîinile, dintre mîinile lui, băgîndu-și nasul pînă la rădăcina ochilor în ceașca mare.

Rîzînd de minunea de copil ce-și ascundea acum fața într-o cană de cafea, încercînd să-l ațîțe, neoferindu-i-o, decise că ar fi amuzant să-i facă jocul:

– Eiii, uite că are! A ta e mai bună! Mereu e mai bună..

– E mai bună pentru că eu sunt dulce..dulcețea din ea e totul..a ta e amară..foarte amară. E așa pentru că vrei tu!

– Mai amară..De ce mai amară?

– Să-ți arăt că e amară?, și-i sări în brațe, apăsîndu-i buzele cu gura fierbinte, umezită și parfumată de cafea. Se depărtă puțin, îl privi fix cu ochii ei de pisică neîmblînzită, plini de pasiune; aveau o adîncime incredibilă și îi erau atît de sclipitori încît păreau două măsline scăldate în ulei.. acei doi ochi pe care îi iubea. Începu să-l sărute cum numai ea știe, gustîndu-i buzele pline ca și cum mînca dintr-un sfert de portocală sau gref; își plimbă vărful limbii pe conturul fiecăreia în parte, din cînd în cînd apucîndu-le ușor cu dinții, doar pentru a și le oferi propriei guri. Savura acest deliciu cu capul lăsat pe spate, susținut de mîinile ei mici și reci, cu degetele răsfirate blînd prin părul negru și des ***

*

Așternerea în scris a unor senzații de moment, sentimente, mirosuri sau gusturi, este cel mai prețios cadou pe care i-l poți oferi memoriei tale.. Dacă, însă, din diverse motive acest proces este întrerupt sau lași baltă totul pentru a trăi efectiv acele senzații, cu gîndul stupid că mereu, mereu îți vei aminti ce voiai să scrii, unde ai rămas, ce trebuie adăugat, nu-i oferi decît un mare gol, acoperit de ceață și de dorința de a fi scris totul atunci cînd totul, absolut totul era atît de firesc și de cald…

E totul perfect..

– Mîine la 6 ne trezim, plec la serviciu, pe la 16,00 s-ar putea să pot pleca de la aeroport și la 18,oo sunt înapoi; la 18,30 poți veni iarăși la mine.

– Mdea…De fapt am impresia că tu ești ciudatul în apartamentul ăla. Ieri, cît ai fost la școală, am înțeles că nu m-ai lăsat să stau pentru că era colegul tău acasă; dar mîine..mîine casa e goală…Ți-e frică să nu-ți devastez apartamentul și să plec! Într-adevăr! Ți-aș putea fura Mach3-ul din baie și spuma de ras..ori, poate, aparatul de sandviș…Mmm, ăla m-ar tenta, să știi!!

Tăcere…

Văzînd că nu reacționează, femeia rîse strîmb:

– Ce apropouri din topor îți fac și tu nu te prinzi!

– Mai ceva ca din topor..

Rîseră amîndoi, apoi seriozitatea se așternu pe fețele lor.

Pășeau tăcuți, gîfîind în aerul rece al serii de noiembrie. Priviți de la distanță erau tare hilari: el făcea pași mari și siguri, ea-pași mărunți și chinuiți, alergînd în urma lui tot la cîteva secunde, căci lungimea mîinilor nu-i permitea să rămînă prea mult în spate. Lunga tăcere fu întreruptă de vocea lui gravă, revenind la subiectul anterior ca și cum abia cu cîteva secunde în urmă l-au abandonat:

– Să știi că nu-s ciudat deloc, însă dacă aș sta singur…dar nu este așa, din păcate! Și la cum te-am văzut, ai predispoziție spre accidente de tot felul…

Deși de obicei vorbea încontinuu, frigul îi amorțise și-i închise gura; era indispusă. O enervau la culme strictețea și seriozitatea lui, astfel că tăcerea i-a însoțit tot drumul pînă acasă.

Au gătit în tăcere, au mîncat tensionați, mai ales ea. Zilele proaste păreau că nu-și găsesc sfîrșitul și căuta motive de ceartă încontinuu.  Văzîndu-l că tace de zeci de minute, se ridică brusc și plecă la baie. Își adună în grabă lucrurile și trînti pe gresie paharul de la oglindă. Era de plastic; tot ce provocase fu un zgomot strident care, cel mult, enerva vecinii de sub ei. Înjură printre dinți, destul de tare, totuși, cît s-o audă și el. Furioasă, intră în dormitor, pregătindu-și bagajul. El știa ce urmează și din 3 pași fu lîngă ea. O prinse ferm de umeri și-o întoarse cu fața spre el:

– Nu-mi plac scenele astea, să știi! Vino! Stai lîngă mine și mănîncă!

– Lasă-mă-n pace!

– Nu te las! Unde crezi că pleci?

– La dracu!

– Treaba ta dar acolo nu te pot însoți..

– Nici nu e nevoie! Merg și singură!

– De ce provoci scenele astea? De ce avem parte de ele?

– … Iartă-mă!

În timpul nopții a rîs și l-a trezit; a întrebat-o de ce rîde, constatînd însă că doarme adînc. Probabil a visat ceva amuzant, ceea ce l-a bucurat enorm, cu toate că-l trezise cu rîsul ei de copil; în ultima vreme somnul îi era extrem de agitat din cauza coșmarurilor, o simțea tresărind spasmodic în brațe, o dată chiar a plîns. „În sfîrșit o noapte fără coșmar!”, își spuse în gînd și-o sărută pe obrajii înfierbîntați de somnul adînc.

6 am. Ceasul sună strident și enervant. Se trezi, deschizînd ochii fără a se mișca. Programul îi era echilibrat de rutina anilor în care diminețile i-au fost la fel. Se ridică ușor, fără zgomot și-o lăsă dormind, ghemuită sub plapumă, respirînd ușor și liniștit. O privi preț de cîteva clipe, descoperită, goală..; pielea marmoree, sidefată, claviculele cu proeminențe dulci, sînii tineri și…nu! O acoperi ușor, simțind furnicături ce veneau de jos în sus; dorea s-o trezească, dar s-ar fi întins ore în șir, cufundați în plăceri…Din păcate aeroportul nu aștepta după el…

Făcu un duș rapid, cu apă mai rece decît de obicei…Se uită la ceas și constată că se trezise ceva mai devreme. Își satisfăcu plăcerea de a sta lîngă ea încă 5 minute. O luă în brațe și se trezi ca un copil mofturos.

– Mmmm..cît e ceasul?

– Mai putem sta 5 minute!, dar ea adormi înainte să-i audă răspunsul.

Ceasul a sunat din nou și ea se ridică brusc; dintr-o săritură fu lîngă pat, îmbrăcîndu-se mofturoasă, mîrîind ca un cățel. Îi displăcea să plece odată cu el, la astfel de ore ale dimineții; cu atît mai mult cu cît în această zi apartamentul rămînea gol; știa c-o poate lăsa să-l aștepte pînă se întoarce de la serviciu, dar era încăpățînat și poate.. deranjat.

– Dacă vrei poți rămîne aici..

– Poftim?

– Da! Rămîi aici și mă aștepți, dar te rog să fii cuminte!

A făcut ochii mari și în acele cîteva secunde părea că s-a trezit de tot. Clipi des, mirată:

– Chiar mă lași?

– Da, dar te rog, te rog mult să nu faci prostii!

– Ce prostii să fac?! Mulțumesc! Promit că sunt cuminte! Uuuuu, ce bine!!, și sări în pat, căci hainele și le aruncase deja cît colo.

– Dacă te plictisești, trage te rog și celelalte linii la planul topografic…, și spunînd asta, rîse încurcat.

– Da, da! Îl fac! Promit că nu fac prostii!

– Bine, bine! Vedem noi diseară..

Adormi imediat și-l auzi ca prin vis ieșind din casă. Respiră ușurată că nu avea să mai bată drumul acela  ostenitor pe străzile înghețate, amorțite și întunecate ale orelor 7; în plus, scăpa de mirosul greu pe care-l găsea în camera de cămin ori de cîte ori se întorcea atît de devreme. Visă mult și aiurea, se trezi pe la 9 dar își oferi plăcerea de a lenevi încă o oră.

La 10 și cîteva minute se ridică amețită de somnul prea îndelungat; își pregăti o cafea tare, puse muzică şi  începu să sară, să fredoneze,  bucuroasă şi mulțumită. Avea o zi relaxantă înainte, numai pentru ea..în casa lui, îmbătată de mirosul lui, înnebunită de aşteptarea lui..

Fiecare secundă trecută pînă uşa de la intrare s-a auzit din nou i-a întins fiecare coardă a răbdării, i-a sporit înflăcărarea..

A intrat în casă, aşteptîndu-se proabil la un dezastru total dar n-avea cum să-l mai vadă, oricum, căci o zgîtie se şi agăţă de gîtul lui, sărutîndu-l aprins şi apăsat..

– Heeei!! Văd că eşti bine-dispusă!

– Mai mult de atît…

– Lasă-mă măcar să fac un duş, să mănînc, să îţi spun ce..

– Deja de la duş ai pierdut toată înflăcărarea, implicit pasiunea.. Doar taci!!

S-au sărutat îndelung sau, mai bine zis s-a lăsat sărutat, dezbrăcat, răsfăţat, înnebunit..

– Cînd facem dragoste totul e perfect..

– Într-adevăr! E totul perfect.. doar cînd facem dragoste…

– Hmmm.. păcat…

Străini pentru o noapte

Plecase tîrziu, cum îi era obiceiul. Nu gîndise scenele ce aveau să se petreacă, nu făcuse planuri şi nu se aşteptase dinainte ca acea seară să fie pentru ei, doar pentru ei. Se întîmplase pur şi simplu sau cel puţin aşa a vrut el să-i dea impresia.. Avea un nod în gît, stomacul o gîdila îngrozitor, un fior dureros de plăcut i se prelingea prin nervul sciatic, curgînd fierbinte, luînd calea celor două direcţii, ajungînd în tălpi; vălurea, cînd cald, cînd rece, înteţindu-i circulaţia sîngelui, ce parea că-i amorţise-n mădulare.. Îi era frig, foarte frig…

*

Stătea cu spatele la uşa intrării principale. Simţi furnicături pe şira spinării cînd femeia îmbrăcată în negru păşi înăuntru. Poate fusese de vină licărul inopinat pe care-l zări în ochii bărbatului de peste masă, poate doar o simţise acolo, ca o mireasmă de flori de primăvară; cert este că se întoarse exact cînd ea, adorabilă şi-ncîntătoare, păşi în localul plin, cu privirea ţintă înspre nimic; i-o recunoştea ca fiind privirea căprioarei rătăcite în mulţime, fapt pentru care ridică mîna, zîmbindu-i;  traiectoria ochiilor indica faptul că l-a văzut, dinamica trupului ei, care se îndrepta spre mîna ridicată, dădea aceleaşi semnale; doar expresia îngheţată şi gura rămasă inexpresivă păreau că, dimpotrivă, îi este indiferentă prezenţa lui la masa din capătul sălii, aşteptînd-o cu zîmbetul cald, mîna ridicată şi uitată în aer; că mai degrabă va lua altă direcţie, spre alţi ochi arcuiţi binevoitor la vederea ei.. inima-i tremură de ideea absurdă a unei păcăleli.. totuşi, ceva se întîmplase.. încă nu ştia dacă era bine sau rău..

Strîngînd cu putere cureaua genţii de piele ce nu-i sta nicicum pe umăr, lăsa tremurul nesiguranţei ce-i curgea prin tot trupul să i se perceapă doar în intervalul fracţiunilor de secundă în care piciorul ei se afla în aer, succedîndu-l pe celălalt, nesigur şi oscilînd abia perceptibil stînga-dreapta, gata s-o împiedice cu fiecare pas ce o ducea mai aproape de locul sigur, unde, aşezată, sprijinită, doar tremurul feţei va mai fi nevoită să şi-l stăpînească. Simţi că i se face rău, că ameţeşte, că spasmele muşchilor abdominali îi vor provoca neplăceri. Capul îi amorţi şi-şi simţea gura cum i se crispează involuntar într-o grimasă ciudată şi deloc pe măsura emoţiei ce făcea acum din ea doar o masă de carne incontrolabilă.. Parcă ape reci şi-nvolburate s-au retras din toate extremităţile fiinţei cînd mîna lui se ridică deasupra capetelor şi ochii aceia nefireşti i-au zîmbit cald..  Păstrînd expresia egală, chiar dacă risca să nu fie una potrivită, reuşi să evite discrepanţa între starea de transă în care se aflase şi calmul infinit pe care  gestul aprobator al mîinii şi al ochilor lui i l-au oferit. N-avea să ştie cît de tulburată era, cîtă teamă că n-avea să-l găsească acolo îi cuprinse minţile.. sau că n-avea să-l afle aşa.. binevoitor, deschis, pentru ea..

Se aşeză la masă, zîmbind spre toată lumea, cu gîndurile departe; urchile parcă refuzau să audă, mintea să proceseze, ochii să privească.. Evită multă vreme privirea aceea  ale cărei profunzimi incerte o tulburau nespus; căută prin fiece cotlon prăfuit al minţii subiecte de discuţie banale, care să i-l fure din minte, de pe figură, din suflet..

Nu ştia ce se petrece cu femeia care acum îi sta alături, atît de proaspătă şi frumoasă, încît simţea pofta nebună s-o sărute apăsat şi s-o tragă de mînă, să fugă cu ea afară, acasă, în aşternuturile lui sau ale ei, nici nu conta.. Dar oare era doar atît? O întrebare a cărei incomodări o alungă, scuturîndu-şi capul şi totodată gîndurile prosteşti.. le amîna din nou..

*

Ploaia cădea rece pe obrajii lor albi, venind de pe cărările suviţelor culcate, răsfirate aiurea pe urechi, gît şi umeri, încurcate ici-colo, greoaie la vîrfuri şi pe alocuri lipite de feţele luminoase.. Grăbi pasul şi trecu în faţa lui; apoi înteţi ritmul, ca şi cum se temea că vreun necunoscut invizibil din spatele ei o va ajunge şi-i va face rău. Era nedumerit; strada nu era largă, dar nici atît de îngustă încît să meargă unul în faţa celuilalt. Nu spuse nimic; se temea ca nu cumva povestea, firul, să fi ajuns la vreunul din nodurile fiinţei ei alambicate, precum un ghemotoc de cîlţi..

Femeia, zorind tot mai tare, rîse în sinea ei.. Întoarse apoi capul spre el; era în spate, la cîţiva paşi; părea că vrea să ţină ritmul, să n-o piardă din privire. Suci gîtul înspre înainte, cu un gest brusc, scuturîndu-şi părul ce-i curgea în viţe ude, ca şi cum imaginea lui o înspăimîntase.. apoi repetă gestul, se întoarse, reveni şi rîse şiret,  doar pentru sine. Spera ca el să înţeleagă..

Îşi îndesă adînc mîinile în buzunare, căci îi era extrem de frig; nu obişnuia să umble astfel şi, încercînd să-şi privească din exterior imaginea, statura, gîndul că arată precum un borfaş, un derbedeu care se plimbă la ore tîrzii pe străzi lăturalnice, un om rău, fără conştiinţă, care, întîlnind din întîmplare vreo păpuşă rătăcită prin astfel de cotloane mizerabile, pline de băltoace şi dărîmături, este în stare de orice, îl amuză teribil, dar nu schiţă nimic; privi înainte şi femeia, care deja se întoarse de 2 ori, vădit speriată, umbla acum atît de repede încît aproape alerga, cu paşi mărunţi, apăsaţi şi din 2 în 2, petrecuţi rapid, într-o succesiune ca un salt de copil cu picioare scurte ce încearcă să se ţină după un tată neglijent ce-l trage de mînuţă.. Zîmbi în colţul gurii şi se porni, prima dată cu paşi lenţi, puţin săltaţi, atît cît să aibă ea răgaz să se întoarcă şi să-i ghicească intenţiile, apoi alergînd de-a dreptul, în direcţia ei.. Îi făcuse jocul..

Ar fi vrut să chiuie de bucurie că şi-a dat seama şi acum paşii lor aruncau stropi de noroi în urmă, ici-colo pe cizmele de piele, negre şi încheiate pînă puţin mai jos de genuchi, ori pe ciorapii negri şi prea subţiri pentru noaptea aceea rece de martie.. ar fi stricat totul dacă ar fi rîs, aşa că se abţinu; o prinse din urmă imediat, apucînd-o brutal, cu ambele mîini, peste braţe – una la nivelul umerilor şi cealaltă în dreptul palmelor, apucîndu-i încheietura.

– Lasă-mă!!

– Şşşşş..

Mîna din dreptul umerilor şi-o trecu peste gura ei, ţinînd-o aproape strîns.. cealaltă eliberă încheietura, urcă spre gîtul ei cald şi subţire, din străfundul căruia se şimţea  vibraţia gîfîitului înfundat.

De-o parte şi de alta a străzii, doar cărămizile roşii şi ude, cu rosturile goale, mîncate de vreme, ale unor clădiri înalte, precum şi cîteva tomberoane, din loc în loc, erau singurele care priveau scena.. sau o completau…

Depărtă picioarele, astfel încît să poate păşi pe lîngă ale ei, flancîndu-le, permiţîndu-i paşi mărunţi, se apropie cu ea de zid, ţinînd-o cu spatele la el, cu gura astupată şi gîtul cuprins cu saţ între degetele lui subţiri, reci şi încleştate..

Ridicîndu-şi mîinile, şi le aruncă înainte, lipindu-le de zid, să nu se lovească atunci cînd a împins-o  cu putere înspre el.

Fiori de diverse nuanţe i se intersectau prin trup, sudori reci şi calde deopotrivă, teamă, apoi un tremur de plăcere amestecată cu spaimă, pasiune, curiozitate, nefiresc, incitare, groază, risc şi toate variantele posibile ale deznodămîntului acelei nopţi ploioase îi curseră furtunos pînă-n ultimul fir de păr, ultima celulă..

Îi luă mîna de pe gură şi-i şopti ceva în ureche.. Vocea ei răsună plîngătoare, întreruptă de răguşeala unei gîtuieli ce-o cuprinse; asta-l încîntă atît de mult, încît îi înfinse mîna în păr, de la ceafă spre creştet, o trase spre el, lipind-o cu totul de trupul lui ud de ploaie; îi lăsă capul pe un umăr, îşi duse nasul spre urechea ei  stîngă şi-i văzu buzele pline uşor întredeschise, linia dulce a traheei cum răzbătea înafară, perlată de lumina albăstrie a nopţii.. Dorea s-o devoreze, dar îşi puse în gînd să-şi înfrîneze orice pornire i-ar putea trăda lipsa seriozităţii totale cu care trata situaţia.. Trebuia să-i inspire groaza, măcar pt o noapte..

Melancolia

Intră în casă, trîntește geanta și-și dă drumul pe pat, cu fața-n jos.

– Ce bine c-ai venit! Ți-am pregătit o surpriză!

Nu răspunde. Ridică plictisită capul și privește mai mult în gol.

– Uite, ți-am atîrnat tabloul căruia nu-i găseai locul. Nu-i așa că arată bine?

– Puteai sta în loc! E prea sus, 2-3 cm înclinat spre stînga, golaș, pe un perete prea mare. Arată ca naiba!

Liniștit din fire și înțelegător, păstrează un ton împăciuitor, nepierzîndu-și buna dispoziție:

– Cum ți-a mers azi cu prezentarea? Ai primit acordul?

– Da. Totul a fost în regulă.

– O, ce bine! Felicitări! M-am gîndit toată ziua la tine! Păi, și nu te bucuri? Ce e cu indispoziția ta?

– Mă bucur. E bine..făcu o pauză lungă, oftă adînc.. Niciun coleg nu m-a felicitat și a-nceput și ploaia cînd să vin spre casă. Sunt deprimată și nervoasă.

Zîmbi. Știa cît poate fi de negativistă și cît de repede își acoperă capul cu norul negru, de care rar se desparte. O sărută pe frunte și dispare în bucătărie. Ea nu se sinchisi de altceva. Adormi îmbrăcată, cu fața turtită de cearșaf, arătînd extrem de amuzant.

După o oră bună, un sărut cald pe obraz o trezi ușor. Încăperea mirosea frumos; lumina era caldă și plăcută.

– Ți-am pregătit masa ca să te mai bine-dispun. Am pus și lumînări. Vino!

Îi luă mîna și-o ridică ușor din pat. Părul ciufulit și ochii de copil somnoros, boticul pe care-l făcea mereu cînd era trezită și urmele de cearșaf imprimate pe obraz îi scoaseră un surîs plin de încîntare. Îmbufnată, se uită spre el:

– Ce rîzi acum? Ce-ai văzut? Sunt urîtă rău?, și o tuli în baie, la oglindă, înainte s-o poată opri.

Se întoarse pieptănată și cu fața împrospătată de apa rece, dar la fel de supărată:

– Bine că rîzi de mine! De parcă tu ești mai frumos cînd te trezești! Ce mîncare ai făcut aici? Offff, nu-mi trebuie la ora asta un asemenea meniu! Te-ai chinuit degeaba! M-ai și trezit!

Cu toate că se necăji din cauza micilor răutăți și a seriozității cu care trata totul cînd era în zilele proaste, îi spuse cu afecțiune și căldură:

– Ești frumoasă și am zîmbit pt că te iubesc cu atît mai mult cînd ești așa! Dacă nu-ți place, îți pregătesc ce vrei tu sau merg să-ți aduc ceva din oraș. Spune-mi ce ai vrea să mănînci?

– Ai zîmbit pe naiba de-aia! Ai rîs de mine și știu că nu mă iubești! Nimeni nu mă iubește! Nu vreau nimic din oraș. Lasă-mă și tu în pace!

Ieși bosumflată din bucătărie și trînti ușa camerei de oaspeți, unde se refugia cînd nu suporta prezența nimănui. Se dezbrăcă în grabă, aruncînd hainele mototolite în toate părțile, asemeni unui copil răsfățat și supărat pe jucării. Își puse o lenjerie ușoară, pentru noapte; o lăsă, cu mîinile ridicate, să-i alunece pe trupul fin, căci orice atingere, cît de mică, o resimțea ca pe o durere a cărnii. De aceea, în asemenea momente, mereu alegea mătasea. Îmblînzită, parcă, de mîngîierea ei, se culcă pe-o parte cu mișcări lente și își afundă capul sub pătura de pluș moale. Singură, într-un pat prea rece și prea gol, luminat doar de strălucirea albastră a lunii, oftă adînc, însă ușurarea nu veni. Adormi pierdută în deliciile complicate ale nopții – preludiul somnului…

A doua zi, soarele îi încălzea fața într-un mod plăcut. Un miros fin de cafea se strecura în camera scăldată de razele dimineții. Se întinse haotic, ca o pisică ce se alintă stînd pe spate; lovi așternutul cu picioarele, dezvelindu-le și încurcîndu-și cearșaful printre ele; mîrîi răsfățată, își șterse, cu dosul palmei, buzele mereu roșii, precum cireșele de mai și se ridică în șezut. Cînd își văzu părul ciufulit și ochii mici în oglinda toaletei de dinaintea patului, zîmbi, lăsînd să-i iasă zgomotul unui rest de rîs interior. Se ridică leneșă. Amețită, orbecăi pe drumul spre bucătărie. El stătea lîngă aragaz cu șorțul legat la mijloc, chinuindu-se cu mănușa de bucătărie să apuce ceva. O ceașcă de cafea aburea pe masă. Se așeză ușor și nu spuse nimic. Știa că fusese deplasată și nesuferită, însă era mult prea orgolioasă pentru a spune ceva; mereu el era cel care îi arăta bunăvoință și aplana conflictul ce sta în umbra tăcerii.

– Te-ai trezit, pisoiule! Ți-am făcut cafea; acum prepar micul dejun să mîncăm împreună înainte să pleci. Cum ai dormit?

– Ca o mîță! Cînd îți aduci tu amin…la dracu!!! M-am ars! De ce n-ai spus că-i așa fierbinte? Mi-am pătat și pijamaua preferată! Offf! Sări de pe scaun și încercă să șteargă cafeaua de pe mătasea rochiței de noapte, care îi stătea atît de bine..; scutură mîinile moi, într-un semn de neputință, apoi continuă furibundă:

– Cînd naiba îți aduci aminte să fii mîncat eu dimineața?

Stătea crispat și necăjit cu șervetul pe care îl apucase, atîrnîndu-i uitat între mîini..

– Dar..credeam că o să-ți facă plăcere. Scuză-mă, te rog, pentru cafea..

– Acum las-o baltă! M-am ars, m-am ars! S-a ridicat brusc, trîntind scaunul la loc și dispărînd în cealaltă încăpere. Neauzind vocea care s-o îmbuneze, s-o cheme înapoi, neauzind nicio tigaie trîntită, așa cum obișnuia ea să facă, o stare și mai nenorocită o cuprinse. Începu să plîngă nervos și să se agite, lovindu-și capul cu pumnul mic. Nu se suporta pe sine și devenea cu atît mai insuportabilă cu ceilalți, dar mai ales cu el… știa! Se simțea neputincioasă în fața acestei stări; toți mușchii trunchiului i se încordară într-un spasm nervos. Îți spălă fața cu apă rece și se întoarse în bucătărie.

– Iartă-mă! Nu știu ce-i cu mine.. mă port atît de urît cu tine..Tu nu greșești cu nimic..doar că..

– Doar că ai așteptări ireale de la ceilalți! Atît de convinsă ești că un lucru nu este bine făcut dacă nu-i făcut de tine, încît și dacă mor va trebui să mă întorc și să mai încerc o dată, căci, în ceea ce te privește, nimic nu-mi iese… Rîse cu poftă, spunînd acestea și-și continuă treaba de care se agăța doar pentru a nu fi nevoit să continue discuția, dar, mai ales, pentru a evita contactul vizual..

– Cum poți fi așa? Cum reușești să te stăpînești atît de mult cînd eu nu mă suport nici pe mine?

– Păi.. poate numai acolo trebuie să lucrezi..

Replica lui era neașteptată și îi luă toate cuvintele. Căzu pe gînduri, se pregăti de plecare în liniște, ieși pe nesimțite și toată ziua nu făcu decît să mediteze la asta..Poate numai acolo trebuie să lucrezi..Poate…

Zeci de întrebări îi mișunau prin minte. „Furnici afurisite!”, își spuse în gînd, agitată peste măsură.

Spre seară, trecînd pe lîngă o librărie, văzu în treacăt mai mult un cuvînt decît o copertă sau o carte anume. Se opri în fața vitrinei și analiză îndelung cuvîntul, cu privirea-n gol..„Personalitate”. Citi întregul titlu: „Personalitate Plus+ Cum să-i înțelegi pe ceilalți întelegîndu-te pe tine însuți”, de Florence Littauer. Îi răsunară din nou în minte cuvintele de dimineață..Îi reveni chipul lui cald, cu surîsul atîrnînsu-i în colțul gurii mult iubite; o întîmpina mereu calm, binevoitor…Dragostea pentru el o înfioră plăcut, ridicîndu-i puful întregului corp..

Intră. Cumpără cartea și plecă bine-dispusă spre casă.

Deschise ușa furtunos și păși rîzînd în apartament. Sări de gîtul celui pe care, de dimineață, îl lăsă fără să scoată un cuvînt; îl sărută strîngînd tare ochii apoi îl pupă zgomotos peste tot, pe frunte, pe ochi, pe obraji, pe vîrful nasului pe care, ștrengărește, i-l mușcă ușor.

– Unde-ai fost pînă acum, unde te-ai rătăcit, copilaș?

– În spatele unei expresii înghițite de tine în gol atîtea luni de zile..și în spatele meu..

– Îmi pare bine de cunoștință! Răbdare mă numesc!

Melancolia! Încîntată!

Rîsul ei colorat și plin se-mprăștie în toate colțurile…

Primește-ți elogiul întru neființă

În plutirea suavă, joaca lor mută le strigă simțurilor „Trezirea!”, cerîndu-le adorare, instigînd la visarea în trezie, șoptind, fără grai,  aducerile-aminte ce nu-ntotdeauna-s lipsite de stridență-n glas, cum nici benigne pentru un suflet trist nu sunt mereu. Tot astfel, vocea ta stinsă, vocea ta de veci, din însăși tăcerea neființei își află cristale reci de glas și mă-ngheață cînd îmi strigă blînd, dar dureros: „ fă-i cunoscut numele meu aducerii-aminte!”

Dansul, grația, prin care  ei, copii ai iernii, s-au eliberat de greutatea așteptării, valsînd cuminți în libertate, și-au primit tributul nevoii de frumusețe ce ne-a fost împlinită de îcununarea cu flori de iarnă.

Dar Tu..oare Tu ți-ai primit tributul ființării noastre însăși? Al gusturilor toate cîte viața ta a luat în lupte de tot felul? Al libertății ce ți-a fost ciuntită pe alocuri, cînd ai renunțat la tine pentru noi? Primit-ai tributul nevoii noastre de iubire, nevoii de părinte, regăsite necondiționat în mîna așezată pe capetele noastre, în genunchiul ce ne-a legănat neostenit, în sudoarea frunții tale ce nu s-a uscat nicicînd?

La fel cum toate au gust în luna al cărei nume îl porți, nume de împărat, nume de cezar, tot astfel viața ta l-a zămislit pe-al nostru – gust al dragostei. Cu el pe buzele-mi arse şi mute, întind mîinile şi-ţi strig: Primeşte-ţi elogiul întru nefiinţă!

Ești patetic!

Salutare, înainte de toate!

Am început să scriu prima dată pe blog în mai, anul acesta, dintr-o nevoie interioară. Multe ezitări, teamă de ridicol, comparații neîntemeiate cu alte persoane, care mă intimidau și-mi luau avîntul. Pînă la urmă, în dorința de a fi înțeleasă, fără a fi întreruptă, mi-am făcut un blog. Da, am un alt blog! Însă mi-am dat seama că în zilele noastre nu e atît de simplu să scrii exact ce simți, cum simți, într-un stil specific ție, un iubitor de literatură clasică, romantică, de valoare, aș zice, fără a fi judecat sau ironizat. Întîlnești oameni care-ți dau avînt, te încurajează, îți apreciază atît stilul cît și persoana ta. Din nefericire nu sunt mulți, nu suficient de mulți încît să reducă la tăcere celelalte voci, care-ți spun, de cîte ori au ocazia: ești patetic! Și de aici a luat naștere acest blog, unul care va conține scrieri „desuete” și „patetice”, conform realității contemporane. Prin urmare, am stabilit de la plecare profilul blogului!

Discutam cu cel mai bun prieten al meu, Pecarov, cît de greșit este utilizat acum acest termen: patetic. Conform dexonline.ro:  PATÉTIC, -Ă, patetici, -ce, adj. 1. Plin de patos, care emoționează, impresionează, înduioșează; plin de emfază, de afectare. 2. (Despre nervi) Care inervează mușchii oblici ai ochiului. – Din fr. pathétique, germ. pathetisch.

Așa era, într-adevăr, pe vremea crinolinelor și nu numai. Însă în prezent, exceptînd emfaza, care nu-i ea prea pozitivă, niciunul din sensurile existente în dex nu mai este atribuit cuvîntului în discuție. Expresii ca: „ești patetic/ ă; mi-a scris un mesaj patetic; are simțul pateticului foarte dezvoltat etc”, le întîlnim adeseori, toate cu un caracter peiorativ, la adresa celor care ne deranjează cu limbuția lor, afectaților îndrăgostiți, care se țin scai, „cățelușilor”, romanticilor etc. La nivel de text, d.p.d.v strict gramatical, cuvîntul nu e ca nuca-n perete în aceste construcții. Ce s-a deteriorat de ieri (unul îndepărtat) pînă azi este sensul și caracterul atribuit cuv. Dacă în trecut „mi-a vorbit foarte patetic” putea semnifica o apreciere pozitivă, o dovadă de iubire, respect, atașament etc, contemporaneitatea transformă asta în enervare, ironie și multe alte aspecte negative.  Astfel, exprimarea, în sens larg, a suferit deformări considerabile în toate formele ei: literatură, presă, bloguri, exprimarea orală, corespondență cu caracter personal ș.a.

Exită domenii în care nu poți utiliza o exprimare în stilul lui Shakespeare,  luînd  aici ca exemplu presa, ale cărei imperative și reguli impun o exprimare specifică, în funcție de publicul țintă. Dar, gîndindu-mă la bloguri, căci aici vroiam să ajung, situația e alta. Majoritatea deteriorează atît de mult limba romînă, cu scopul îndeplinirii funcției de divertisment, încît, în momentul în care un iubitor al stilului clasic, care se lasă purtat de imaginație și-i dă curs în stil mai „dulce”, este ironizat, pe motiv că e patetic. Explicația reală este aceea că omul, prin natura sa, respinge ceea ce nu e capabil să înțeleagă.

Dacă îți obișnuiești cititorii cu glume, bîrfe, pamflete, acidități și sari, într-un acces de melancolie și imaginație, cu un material căruia (conform vocabularului lor) trebuie să-i atașezi un dicționar, o să te întrebe dacă ai mîncat de pe jos, dacă ți s-au dat papucii sau dacă te-ai aplecat prea mult peste balustrada balconului (să nu mai pomenesc de întrebările indiscrete gen: „te-ai oprit la semafor?; ești în zilele alea..?” și mai adăugați voi). Ajungi să cauți în alte surse inspirația necesară scrierii pe gustul cititorilor tăi, să-ți „stîlcești” stilul, să faci „bahulă”, pentru a fi citit. În caz contrar, scrii pe blog pentru tine și alți 2-3 oameni. Concluzia: ești un neînțeles, un plicticos,  un imfatuat, un caraghios, un visător aberant un un un ..ești un patetic!!  Punct!!

Ei bine toate acestea mă deprimă, mă întristează și mă enervează, pentru că, vulgar și excesiv de argotic sau licențios, poate scrie și unul pe care-l bate trenul la nr de clase, însă de idei, concepții, creații, exprimate elevat, în funcție de subiect, nu e capabil oricine. „Oricine” e capabil, însă, de a judeca sarcastic și tăios: ești patetic!!

Sănătate!